Despre tine

Te-ai născut singur. Știu, e o afirmație destul de complexă și discutabilă dar în opinia mea e un lucru fix. Alții te-au învățat să mănânci, să faci primi pași, să vorbești și cu toate acestea tu ai descoperit lumea, tu ai învățat să supraviețuiești răutăților exterioare. Cu anii, a dispărut inocența zilelor din copilărie și ai inceput să confrunți viața. Momentele când te simți singur sunt mult mai multe decât cele în care te simți înțeles și iubit de cei din jurul tău. Înveți cum să trăiești înconjurat de oameni, dar singur. Lucrurile care te completau cândva  acum îți lasă un gol imens în inimă. Sufletul? Țintești să faci binele dar te trezești făcând răul. Visezi la lucruri, la momente dar ajungi să te lovești de realitate. Ești un visător, din păcate visătorii sunt cei mai dezavantajați, sunt cei care suferă cel mai mult și au așteptările cele mai mari. Încerci să schimbi ceva la tine, încerci să devi realistul incurabil, dar și acesta e doar un vis. Un vis care se sfârșește cu tine renunțând, obosit, epuizat.

Omul gării

 Vineri, ora 5 pm, zăpadă, liniște, doar câțiva studenți rămăși peste program și un aer aspru asupra orașului. Aștept, cu muzica în căști și cu gândul la examenul psihologic educațional să ajung la vechea casă părintească. Mă las pierdută în timp ce mă uit pe geam la apus și-l zăresc pe el .. frigul de afară nu-l împiedică să se odihnească pe bancile albastre, pline de praf și pline de rămășițe de mâncare. Are barbă, e îmbrăcat de toamnă, și într-un mod misterios îi invidiez liniștea. Unde-i trecutul lui? Care-i povestea lui? Cum a ajuns de la copilul gingaș , zâmbareț, la omul de azi? Am un gol, nu știu dacă e doar curiozitate sau e doar felul în care creierul meu îmi spune că acestea sunt consecințele acțiunii lui. Inima îmi e plină de milă, în timp de creierul se luptă cu argumente convingătoare că sigur e un alcolic care și-a aruncat pe geam toată viața, care nu a știut să prețuiască ce are, care a fost un delăsător toată viața lui, un om care nu o luptat îndeajuns pentru valorile acestei lumi. Cu toate acestea, inima contraataca, spunând că nu toți se nasc bogați, că unii sunt predestinați sărăciei, mizeriei, răului, că indiferent de caracter, temperament, acțiuni, viața lui rămâne tot mizerabilă. E o problemă a societății? E o problemă a Divinului? Îl privesc cum după nici 10 minute se trezește și încearcă anevoios să intre în trenul ce urmează să plece în aproximativ 5 minute. Desigur, vocea aspră a nașilor o pot auzi și prin căștile mele uzate spunându-i aspru: "este a3a oară când te dau jos din tren , pleacă din față ochilor mei”. Uitându-se în jos, la probabil singura pereche de papuci ai lui, cu fața încruntată și o privire zdruncinată, omul gării își alege acum o nouă bancă pe care să-și așterne capul în noaptea asta, la o temperatură cu -1 , iar tu ..tu mergi acasă în patul tău comfortabil, mă gândeam eu. Cum aș putea să mă bucur acum de tot când am în minte doar privirea lui tristă până în măduva oaselor. Să mă bucur, să fiu multumitoaare pentru ceea ce am? Da, contează .. dar nu face diferența, nu există gol mare sau gol mic , e doar gol, sentimentul nimicului, trăiește tu cu asta!

Red lipstick for black days

În încercarea noastă disperată de a vedea binele în orice situație, eșuăm constant. Starea noastră de incomprehensibilitate ne lasă muți în fața oricărei situații de acum încolo. Nici țigările nu te ajută, sunt doar placebo pentru ceea ce numiți voi, fumătorii "calmarea stresului", la fel ca muzica, cafeaua, ceaiul sau alte vicii nevinovate pe care le mai avem. Ce faci atunci când te lovești de realism? Evident, mergi mai departe, doar asta e și deviza oamenilor optimiști, nu? Te mulțumești cu un simplu și jalnic "asta e! Viața merge înainte"? Doar tu știi cât de complexă e agonia în care ești, doar tu simți diferit, doar tu poți spune:stop, și de la capăt, doar tu poți găsi rostul, doar tu! Acțiunile nu te definesc-gândurile o fac.

Nu trăi în trecut, nici în viitor. Nu trăi nici măcar în prezent, trăiește în altă parte. Fii un visător care iubește multe dar nu arată nimic. Fii un visător conștient de tine. Fii ceea ce alții NU vor să fii. Ascunde totul, zămbește, deschide ușa.. supraviețuiește și azi lumii de afară.

Let go ..

Oamenii privesc renunțarea ca pe o slăbiciune, și uneori au dreptate. Renunțarea care e sinonimă cu delăsarea influențează negativ și distruge orice parte de optimism din noi, uneori și din realism. Dar, renunțarea la oameni, amintiri, resentimente este ceea ce numesc eu dificil și în niciun caz o slăbiciune. Să speri, să lupți și să visezi că totul se va întoarce în favoarea ta, a voastră... în timp ce doar tu speri, lupți, visezi, este mai mult masochistă. Nu poți spera, lupta si visa pentru doi. Vrei, dar asta nu pare să conteze

în circumstanțele neplăcute ale vieții și mai mult de atât, nu va schimba nimic. Trec ani pe lângă noi, oportunități, oameni, iar tot ceea ce noi facem este să așteptăm imposibilul de la persoane care nu ni-l vor da niciodată. De ce alegem răul? Pentru că răul a fost cândva bun și pentru că complexul de Dumnezeu se află în fiecare din noi, dar adevărul este că nu putem să facem nimic pentru anumite persoane ..și poate nici nu trebuie. Cineva spunea odată: dacă iubești pe cineva, trebuie să le dai drumul. Un citat supraapreciat și neînțeles în toată frumusețea și în tot misterul lui. Conștientizează că poate tu ești răul, conștientizează că poate ești "legat" de cineva care are nevoie să exploreze lumea, și când zic lumea, zic metaforic desigur!

Lasă-i! Iubește-i în continuare, dar lasă-i. 

Dragoste sau ceva de genul !

Am ştiut întotdeauna că dragostea adevărată nu e ceea ce se difuzează la tv, sau ceea ce se scrie prin cărţi. Dar azi am descoperit că nu înțeleg cât de complex e acest cuvânt. Azi am văzut o altfel de dragoste. O dragoste care de mult nu se mai exprimă în cuvinte, o dragoste care răneşte, și asta nu contează! O dragoste care încă are aşteptări după 20 de ani de dezamăgire şi care speră că mâine o să fie mai bine chiar dacă în subconştient ştie că e aproape imposibil. O dragoste care nu contează cât de mult a fost rănită, ea continuă să iubească. O dragostea care nu mai are fluturi în stomac dar care nu suportă gândul despărţirii .

Nici măcar nu pot să-mi dau seama dacă e corectă sau dacă merită. Vorbim mult despre dragoste, cântăm despre ea, jucăm piese de teatru, vorbim, desenăm, scriem despre ea și cu toate acestea n-avem nicio idee ce înseamnă cu adevărat. 

Be u.

Suntem diferiţi. Cu toţii ştim asta. Cu toate acestea ne uităm ciudat la cei ciudaţi. Ne credem mai buni, mai superiori. Păcat că puţini dintre noi suntem şi auto-critici, şi printre cei puţini mă număr şi eu. Nimic nu e mai perfect decât să stai la o cafea cu cei mai speciali oameni din viaţa ta, un lucru care mi-a făcut ziua perfectă. Pălăvrăgind de o oră sau două, ceea ce e irelevant pentru că timpul petrecul cu ei nu mai e timp, nu-l măsori,  dacă faci asta s-ar putea să te întristezi, gândindu-te că nu puteţi sta veşnic împreună, and by the way, thank you God for my friends, aproape intrasem într-o depresie urâtă dându-mi seama că în ziua de azi normalul nu mai e normal. Că dacă încerci să fii tu insuţi rişti ca oamenii să te îngroape, la figurat, pentru că totul e planifcat dinainte, şi chiar dacă suntem într-o ţară liberă, adevărata libertate constă în a fii tu. Ceea ce foarte puţin o mai fac azi. De ce? Pentru că ai şanse mari să fii cineva în viată fiind ''pupincurist'' , şi uite cum dispare umanitatea. M-am gândit că problema e la mine, că sunt eu prea sinceră, prea realistă, prea critică. M-am gândit că ar trebui să mai îmi stăpânesc gura asta mare. Dar sincer, n-aş mai fi eu. Atâta timp cât am echilibru, şi atâta timp cât ai echilibru, suntem noi. Şi urăsc scuza: ''sunt om, greşesc!'', de ce nu o folosim în sens invers?: ''sunt om, fac asta'', ''pentru că pot'', ''pentru că aşa simt'', ''pentru că e visul meu''. Dragul meu, cei care te iubesc cu adevărat te vor accepta, fără nici un compromis. Încearcă să faci şi tu la fel. Uită, Iartă. Avem nevoie unii de alţii. Speră, iubeşte, plânge, urlă...e normal. 

''Dacă zâmbeşti ştii că totul va fi bine,ştii că totul ţine de cât de mult poţi cere de la tine''. 

Tot

Viaţa asta îi abstractă. Aş vrea să o înţeleg, şi nu aş vrea. Poate că sunt eu prea nehotărâtă sau îmi este teamă. Când în sfârşit fără resentimente poţi să priveşti viitorul, te întrebi dacă e ceva greşit cu tine, dacă e ceva greşit că nu mai iubeşti. Şi ai primit o poruncă clară : "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", şi ca întotdeauna .. tu eşti problema. Ştii că ai pe Cineva care te înţelege? Cineva care a fost şi El ispitit la rândul Lui? A plâns. A dormit. A mâncat. A făcut ceea ce facem şi noi, a trecut prin ceea ce trecem şi noi. SUNT SIGURĂ. Şi atunci??? De ce mai ai nevoie de altceva? De ce? Pentru că vrem mai mult, pentru că nu este niciodată suficient. E jalnic. Dar El ne iubeşte, aşa imperfecţi cum suntem. Mulţumesc Tată, Fiu, Duh Sfânt !!