Viaţa asta îi abstractă. Aş vrea să o înţeleg, şi nu aş vrea. Poate că sunt eu prea nehotărâtă sau îmi este teamă. Când în sfârşit fără resentimente poţi să priveşti viitorul, te întrebi dacă e ceva greşit cu tine, dacă e ceva greşit că nu mai iubeşti. Şi ai primit o poruncă clară : "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", şi ca întotdeauna .. tu eşti problema. Ştii că ai pe Cineva care te înţelege? Cineva care a fost şi El ispitit la rândul Lui? A plâns. A dormit. A mâncat. A făcut ceea ce facem şi noi, a trecut prin ceea ce trecem şi noi. SUNT SIGURĂ. Şi atunci??? De ce mai ai nevoie de altceva? De ce? Pentru că vrem mai mult, pentru că nu este niciodată suficient. E jalnic. Dar El ne iubeşte, aşa imperfecţi cum suntem. Mulţumesc Tată, Fiu, Duh Sfânt !!
